Poema plansetei…

Poema planşetei (unei domnisoare de la arhitectura :P)…

într-o zi planşeta căzu în dragoste
iubi un halat din laboratorul de chimie de peste drum

se confesă teului şi ascuţitoarei
se planse planşelor murdare de tuş.
în altă zi planşeta îşi mărturisi dragostea:
– halat alb, nu mai sta singur şi murdar în colţul ăla de maşina şi prin ghiozdane întunecoase

vino aici, căci ele nu au nevoie de tine
ele au pe parbriz acţibilde cu fete şi sunt pline de cărţi.
te risipeşti punându-ţi albul tău sub tălpile lor murdare

şi indiferente.
Halat alb, furnirul meu te doreşte, nodurile mele au desenat
tot felul de desene pentru tine, cum se pricep şi ele
marginile îndoite de vreme
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să te întinzi toată noaptea peste regatul de linoleum
împărat al vârfurilor de creioane.

dar, vai! Halatul alb nu a răspuns acestei chemări
căci el iubea o mochetă murdară
din camera unei domnişoare din complex…
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu planşeta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei
şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere teului.

… cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată…
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis….

 

 

– adaptare personalizată după Poema chiuvetei de Mircea Cărtărescu

– mi s-a părut foarte amuzantă povestea şi mă gândeam să o adaptez unei întâmplări pe care am trăit-o personal nu de mult…. un mod amuzant de a fi realist…