fotografii cu oameni mici :P

Cărtureşti, 11 martie 2009

suntem toşi nişte străini printre străini şi fiecare îşi prezintă celuilalt harul său… ne zâmbim fără să spunem nimic şi spunem multe fără să ne zâmbim. Visăm la alţi străini, vorbim despre şi cu străini dar nu vedem defapt că avem totuşi atâtea lucruri în comun şi defapt nu suntem străini deloc… suntem unul în altul şi suntem acelaşi lucru…

 imagini cu  povestea unor poveşti…

de anima…

Poate că sunt

Exact ceea ce par a fi,

Cu toate că simt

Că sunt exact ceea ce nu par a fi,

Atunci

Ce sunt… un om…

Cine sunt… un suflet…

Cum sunt… ca un copil…

De ce sunt… nu mai ştiu…

 

Abur de ceai cu portocale şi scorţişoară

Îmi răsfrâng gândurile prin negura timpului,

Şi scriu din nou poezii…

 

Nişte origami din cuvinte neînţelese

Împăturite şi îndoite

După cute şi pliuri ale unui suflet ,

Aruncate pe covorul verde din sufragerie…

 

mi-am luat aripi noi…

de aceea sunt atât de boemă.

 

Şi toate astea pentru că mi-e frică…

mi-e frică

să stau singură

în oraşul oamenilor cu inimă îngheţată…

Tocmai coborîsem. Ce rost avea să mă îndrept spre casă? Cu soarele luat pe umeri şi pe spatele genunchilor, cu toată înghesuiala din trenul murdar, cu toată părerea de rău că lăsasem în urmă marea… cu toate astea, ce rost avea să merg spre casă?

Gara era ticsită de oameni, zgomote absurde aruncau în aer peroanele. Nebunia marelui oraş mă primea cu braţele larg deschise. Parcă îi rîdeam în faţă, făcîndu-i cu ochiul.

Aţipisem în tren, eram obosită. Răsăritul acelei zile a fost ciudat. Cocoţată pe o stîncă, departe de lume şi de glasul unui beţiv ce-şi făcea veacul cu o sticlă în mînă, visam să răsară un altfel de soare. Parcă aşteptam altceva, parcă doream să simt altfel…acum eram dezamăgită. M-a făcut să cred că sunt o fată ca toate celelalte şi deci meritam acelaşi soare, aceleaşi mizerii… şi totuşi simţeam că trebuie să fie ceva deosebit în mine…. mă descurcasem de minune până acum dar ştiam că nu pot continua aşa mult timp…

– Nu, nu pot veni să te iau de la gară… şi apoi tăcere.

Taxiul galben îşi făcea datoria pentru care era plătit: să mă ducă acasă. Într-un fel ciudat, enervant chiar, mă simţea bine. Ştiam că nu mă aşteaptă nimeni şi totuşi îmi surâdea ideea că sunt numai eu… taxiul plutea printre semne de circulaţie, benzi, semafoare şi alte maşini… m-am cufundat şi mai mult în scaun şi lăsându-mi capul pe spate l-am lăsat să mă ducă la destinaţie… era magic…

Nu mai era nimeni pe strada mea. Doar zumzete nocturne. Cu toată forţa de care eram capabilă mi-am târât bagajul până în faţa blocului…cardul de acces piuie de două ori şi zgomotul metalic mă anunţă că pot pătrunde în interior, m-a recunoscut , sunt de-a lui… mă aşez încet pe prima treaptă şi încep să plâng … pentru tot… într-un târziu mă ridic, îmi i-au pantofii în mână şi păşesc încet …

 Cheile se învîrteau perfect în uşă. Gresia rece era o binecuvîntare. Patul albastru – primitor. Adorm într-un târziu şi nu ştiu din ce dimensiune ajunge până la mine un glas…

Între oameni totul e ascuns, n-o să găseşti acolo decît momente de linişte. Sau poate un om sau doi se întîmplă să ţi se lipească de suflet. Atît. E puţin… Hai, cu grijă închide fereastra… aici e ceea ce cauţi. Ascuns între filele de suflet care-ţi eşti tu ţie însăţi…