Baraka!

IUBESC oamenii ascunsi care CRESC flori pe suflet din iubire pentru VIATA.
VISEZ la ziua in care o sa fim mai buni si mai simpli, mai putini superficiali si mai naturali.
CRED in bunatatea oamenilor chiar si atunci cand nu se vede.
SEX vs. DRAGOSTE aleg ce-i FRUMOS in mine, in tine, in noi, in FEMEILE care sunt mame adevarate.
Timpul scrie pe trupul meu versuri si din ele imi CITESC rimele vietii mele.
PACATUIESC pentru ca nu pot indeparta TENTATIA de a lasa DUREREA, SUFERINTA si SINGURATATEA sa puna stapanire pe mine.
MIMEZ supararea pentru ca nu pot fi suparata.
ISTORIA viselor mele pictate cu DETALIILE unui tablou renascentist, CONTEAZA cat sa imi pot continua cartea in care scrie , cateodata stangaci acest EU al
meu, care se crede DESTEPT.

GRESESC la fiecare pas, dar invat dupa fiecare greseala.

In fond si la urma urmei toti traim sub acelasi CER si toate astea de mai sus nu conteaza…

Baraka!

P.S. cei care au fost somati sunt rugati sa raspunda :))) (cu o singura exceptie 🙂 klausen, pentru ca de la el toata ideea si cu cuvintele intr-un text si cu leapsa asta asa frumoasa primita de la el. )

cuvinte desenate şi ……. Chopin

cu siguranţă dacă aş fi scris o poezia ascultându-l pe Chopin transpunerea ei în formă vizuală ar fi fost cam aşa… ar fi fost aproape de ceva care nu poate fi definit şi totuşi ceva care conturează linii clare de o intensitate absurdă… nu ar fi avut vreo formă reală  ci ar fi fost ceva care nu începe şi nu se termină … ar fi fost ca o rugăciune autentică a unui suflet care s-a descoperit pe sine cu adevărat pentru prima dată, ar fi fost un fel ciudat de a iubi, de a fi îndrăgostit… ar fi fost forma completă a liniştii, a tăcerii dintre două suflete care trăiesc momentul ultim înainte de a se învălui unul cu celălalt… şi cu siguranţă asta ar fi fost doar o mică parte din ceea ce exprimă cu adevărat o melodie de Chopin…

Morgenstimmung

Morgenstimmung

                           Tudor Arghezi

 

Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine
Într-o dup-amiază, când
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să ştiu că te aud cântând.

 

Cântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele
Şi mânăstirea mi-a rămas descuiată.

 

Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, şi degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape –
Si-ntreaga ta făptură, aproape.

 

Cu tunetul se prăbuşiră şi norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele… Mi-s
Şubrede bârnele, ca foile florii.

 

De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos –
Nedespărţit – în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.